Comentarii recente:

Dean Ashton sau ce-ar fi fost daca…

Când am terminat-o cu blogsport-ul, am rămas cu regretul unui articol pe care nu mai apucasem să-l scriu, un text despre retragerea prematură a unui fotbalist superb, Dean Ashton. Deano a fost unul din puţinele talente fără cusur ale fotbalului englez.

Un atacant complet, Ashton era puternic, iute în gândire, cu o prezenţă fizică dublată de un control sublim al balonului. Nu era cel mai rapid atacant, dar compensa prin fler şi inteligenţă. Însă ce îl diferenţia de ceilalţi atacanţi ai generaţiei lui era abilitatea de a finaliza: lovea cu stângul, cu dreptul, cu capul, din careu şi din afară lui; aşa a ajuns să fie cunoscut ca “England€’s best finisher since Alan Shearer”, însă mult mai tehnic. Am vorbit săptămâna trecută despre cine ar fi potrivit lângă Rooney în atac în Africa de Sud; e o discuţie care n-am mai fi purtat-o dacă vârful lui West Ham ar fi fost apt.

Ashton a început fotbalul la Crewe Alexandra pentru care a marcat de 74 de ori în 178 de meciuri, remarcându-se prin instinctul de prădător în faţa porţii. În iarna lui 2005 a ajuns la Norwhich pentru £3m, şi deşi s-a adaptat perfect la Premier League, n-a reuşit să-şi salveze echipa de la retrogradare. West Ham l-a cumpărat apoi cu £7.25m. Ashton a impresionat de la primele jocuri, Steve Mclaren chemându-l la naţională în august 2006.

La un antrenament şi-a rupt glezna în urma unei intrări a lui Sean Wright Phillips. A pierdut tot sezonul, dar s-a întors în 2007-2008, stagiune în care, deşi nerecuperat complet, a reuşit să marcheze de 11 ori. În iunie 2008, Capello l-a chemat pentru un amical cu Trinidad Tobago, în care a reuşit să debuteze în sfârşit pentru Anglia. După patru meciuri în următorul sezon, glezna a cedat încă o data. Ashton n-a mai jucat fotbal de atunci.

A încercat să revină în august anul trecut, după patru operaţii, însă după câteva ture de teren încheietură gleznei scotea acel hârşâit nefiresc al oaselor care se lovesc între ele. A izbucnit în plâns sub privirile îngrozite ale colegilor. Ştiau că s-a terminat pentru Deano.

„E o situaţie nasoală, nu vreau decât să fiu în stare să merg cum trebuie, şi deocamdată nu pot să fac asta. Sănătatea e mai importantă decât fotbalul şi doctorii mi-au spus că dacă joc în continuare s-ar putea să nu mai pot să merg niciodata” a declarat el în „The Sun”.

E povestea tristă a încă unui talent neîmplinit, a unei cariere despre care n-o să ştim niciodată unde s-ar fi oprit. Dacă n-aţi avut şansa să-l vedeţi pe Dean Ashton jucând, va las cu două clipuri care dau măsura talentului său.

În 2006, West Ham a întâlnit pe Liverpool în cea mai frumoasă finală de Cupă a deceniului. Ashton, care era pe la 60%, i-a chinuit pur şi simplu pe Carra şi pe Sami Hyppia, fiind cel mai bun jucător de pe teren până a terminat benzina. Şi mai e acest gol magnific cu care a strâns aplauze şi de la suporterii din Stretford End:

John Terry, are you my dad?

Ştii că a fost un weekend anost în materie de fotbal, când prima pagină e ţinută de două „goal-celebrations”.

Pe Stamford Bridge, Chelsea s-a calificat în semifinalele Cupei după 2-0 cu Stoke. Abuzat tot meciul de fanii oaspeţilor (John Terry, are you my dad?), căpitanul lui Chelsea a demonstrat că decizia lui Capello de a-i lua banderola încă îl macină. Terry a marcat golul secund cu o lovitură de cap venită după un corner şi a sărbătorit un pic cam strident, ridicându-şi mâneca pentru a lăsa să se vadă banderola de căpitan.

Jonas Gutierrez i-a luat însă titlul de „cea mai creativă sărbătorire a unui gol”, punându-şi celebra mască Spiderman după ce a marcat un gol fantastic în Newcastle – Barnsley 6-1. După ce a marcat primul sau gol pentru „coţofene” în septembrie 2009, argentinianul a promis că îşi va pune masca la următorul gol, deşi asta a însemnat să joace jumătate de an cu o masca Spiderman în şort. Gestul l-a făcut prima oară pe când juca la Mallorca, după ce un puşti l-a rugat să marcheze un gol pentru el.

Dogmele lui Helenio Herrera

Titlul cărţii e una din expresiile preferate ale lui Herrera, un fel de transcriere fonetică a expresiei din franceză „tu qui as la balle” (tu ăla cu mingea). A fost primul lucru pe care l-a spus jucătorilor când a ajuns la Inter. Înseamnă „Tine de minge şi lasă acrobatiile”, şi i-a plăcut lui Herrera pentru că aduce un pic cu „abracadabra”.

E un volum care nu se găseşte în marile lanţuri de librării, el a fost publicat independent de soţia „Magului”, Fiora Gandolfi, cea care a avut amabilitatea să imi trimită cartea. Grazie mille signora! Ea a strâns caietele soţului din care a selectat cu migală ideile care reflectă concepţia lui HH despre fotbal.

Răsfoind cartea, ţi se dezvăluie una din cele mai sclipitoare minţi ale fotbalului, un om cu adevărat ahead of his time. Inter-ul lui Herrera e considerat prima echipă modernă din istoria fotbalului, pentru că argentinianul a fost primul antrenor care a pus accentul pe fitness şi psihologie. Le explica jucătorilor importanţa somnului şi a oxigenului pentru creier. Această înclinaţie de a controla totul, de la dietă până la programul de somn, l-a făcut pe Herrera să apeleze la ritiro, sau conzentrazione, ceea azi se cheamă cantonament.

Cartea e de fapt o colecţie de gânduri aforistice, scrise în italiană, spaniolă şi franceză, limbi pe care HH le stăpânea perfect. Printre curiozităţile din carte e şi o diagrama foarte frumos desenată a sistemului W-M, datată 1925, ceea ce sugerează că Herrera aflase de el chiar în timpul în care acesta era dezvoltat de Herbert Chapman în Anglia.

Cel care joacă pentru el însuşi, joacă pentru adversar, cel care joacă pentru echipă, joacă pentru el însuşi.”

„Cel mai rău lucru pe care poţi să-l faci e să greşeşti cu ideile altuia.”

„Atingerea mingii face bine pentru minte.”

„Nimic nu e greu. Tot ce trebuie să faci e să începi.”

„Tacerea înseamnă putere.”

„In zece se câştigă mai usor”

Şi preferata mea, o replică înaintea unei deplasări a Barcelonei la Betis în sezonul €™’58-‘€™59: „¡Ganaremos sin bajar del autocar! Câştigăm fără să coborâm din autocar!

Sursa foto: www.inter.it

Anglia salvata de rezerve

Ultimul amical relevant al Angliei înaintea Campionatului Mondial a produs mai multe întrebări decât răspunsuri

Anglia – Egipt 3-1

Anglia a avut o primă repriză dubioasă, Egiptul reuşind o posesie aproape nefirească pentru o echipă care vine pe Wembley. Gazdele ar fi trebuit totuşi să deschidă scorul în minutul 5, când Theo Walcott a tăiat flancul drept şi a întors mingea pentru Lampard, care a reuşit cumva să rateze din 10m faţă în faţă cu portarul egiptean.

Oaspetii şi-au continuat jocul dezvinvolt, golul venind în minutul 23; o pasă în diagonală îl găseşte pe Zidan la marginea careului în poztie centrală, Upson alunecă de lângă el, iar egipteanul finalizează elegant cu latul. Linia de fund improvizată de Capello, Brown €- Upson -€“ Terry -€“ Baines, dă semne de anxietate. Rooney, la una din cele mai slabe reprize la naţională, are un moment în care îşi exorcizează frustrarea, urlând cu furie la colegii săi care îl obligă să coboare foarte mult să îşi ia mingi. E ceva ce nu se întâmplă la United.

După pauză au intrat Carrick şi Crouch în locul lui Lampard şi Defoe, şi deja Anglia a jucat altceva. Egalarea a venit de la vârful lui Spurs, după o combinaţie fluidă de pase din prima, Barry servindu-l perfect în apropierea punctului cu var. Cu încrederea recâştigată, gazdele şi-au dat drumul la joc în partea secundă, inghesuindu-i pe egipteni în propria jumătate.

Când mai era un sfert de ceas, Milner a prins un voleu violent din interiorul careului, El Hadari a respins clătinându-se ca după un croşeu puternic, mingea a ajuns la Sean Wright Phillips, care a şutat pe centru, pe lângă portarul egiptean buimăcit de prima lovitură. Tot mijlocaşul lui City a creat golul trei, pasându-i pe jos lui Crouch în interiorul careului mic, acesta finalizând simplu deşi se afla într-o poziţie evidenţa de offside. 3-1 împotriva campionilor Africii, însă un rezultat care aparţine mai mult rezervelor decât titularilor. Crouch a marcat de două ori, SWP a bifat un gol şi o pasă decisivă, Carrick şi Milner au galvanizat mijlocul.

Hai să vedem şi ce opţiuni are Capello pentru fiecare compartiment şi, mai ales, cum s-au schimbat ele după meciul de ieri:

[cleeng_content id=”685422148″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″]Portar. Capello spusese din septembrie că şi-a ales portarul pentru Cupa Mondială şi acesta pare să fie Rob Green de la West Ham. Dacă nu apar accidentări, el va fi numărul 1 al Angliei în Africa de Sud.

Apărare. În absenţa lui Rio, Terry rămâne omul care leagă defensiva, the last bastion of the old-fashioned English center-back vorba lui Smithy. Huiduit încă de la început, Terry a jucat precis şi elegant ca de obicei, câştigând treptat Wembley-ul de partea sa. Rămâne handicapul vitezei, singura sa vulnerabilitate majoră. Upson n-a jucat rău, dar acea alunecare de la gol e încă un argument pentru o recuperare cât mai rapidă a lui Rio. Baines a debutat în locul lui Ashley Cole, ezitant la începutul partidei şi din ce în ce mai sigur pe parcurs.

Mijloc. Anglia are două probleme mari aici. În primul rând, îi lipseşte un mijlocaş defensiv de calitate. Barry joacă acest rol deocamdată, dar aptitudinile sale de creator le depăşesc pe cele de distrugător. La City el e jucat în linia mediană alături de unul sau chiar doi închizători, remarcându-se în special datorită jocului de pase. Carrick a arătat excelent în repriza secundă, dar e greu de crezut că îl va scoate pe Lampard din primul XI.

A doua mare problemă e postul de mijlocaş dreapta. Walcott a început titular, o mână întinsă de Capello puştiului care a fost luat la ultimul Mondial fără a fi jucat un minut în campionat. Însă mijlocaşul lui Arsenal a dezamăgit, fiindu-i greu să se ridice la nivelul pe care toată lumea i l-a atribuit după acea prestaţie electrizantă de la Zagreb. Are prea puţine meciuri în picioare sezonul ăsta şi asta probabil îl va costa nu doar locul în echipă ci şi în lot. În mod normal Lennon e prima opţiune, dar rămâne de văzut cum se va comporta după accidentare. Beckham va prinde şi el lotul probabil, mai ales datorită experienţei.

Atac. Aici Capello are probabil cea mai grea decizie de luat. Heskey sau Crouch ca target-man? Heskey e apreciat unanim pentru jocul altruist, pentru felul în care se pune în slujba echipei şi creează spaţii. Rooney e eliberat de multe din sarcini când îl are partener în ofensivă şi premilinariile au demonstrat ca sunt compatibili. Problema lui Heskey e că nu se lipeşte de gol: 7 reuşite în 57 de meciuri şi eticheta maliţioasă de „primul atacant defensiv din istoria fotbalului”.

Crouch poate nu e cel mai graţios vârf pe care l-a avut Anglia, dar eficienţa sa la naţională e impresinantă: 20 de goluri în 37 de apariţii, mai mult de jumătate din postura de rezervă. Titularizarea lui Defoe a surprins pe toată lumea, Capello explicând că a vrut să afle cum se înţelege cu Rooney. E însă o pereche care contravine principiilor italianului, căruia îi place să folosească în atac un vârf mic şi agil, alături de unul înalt şi puternic.[/cleeng_content]