Aguero şi Forlan rup blestemul lui Atletico

Vorba lui Sergio Ramos, câteodată e păcat că se dă un singur trofeu.

Pentru Fulham scenariul a fost acelaşi ca în mai toate meciurile de după grupe: aveau de anulat handicapul tehnic printr-o organizare defensivă impecabilă. Şi aşa s-a şi întâmplat -€“ efortul colectiv şi devotamentul cu care au respectat planul tactic i-a ţinut în joc vreme de 116 minute. Nu e puţin când te gândeşti că Aguero o va costa pe Chelsea mai mult decât tot lotul lui Fulham la un loc. Până la urmă însă, a câştigat echipa care a căutat mai mult golul, care a încercat să joace mai ofensiv şi care i-a avut pe singurii doi jucători de clasă mondială de pe teren, perechea sclipitoare Aguero – Forlan.

„Nu credeam c-o să ne facă să suferim atât!” declara Forlan la conferinţa de presă de după meci. Ce cuvânt potrivit! Atletico s-a văzut anulată aproape un meci întreg de o echipă ermetică, organizată impecabil tactic şi defensiv. Până la urmă, diferenţa a făcut-o calitatea excepţională a vârfurilor sud-americane a lui Atletico, care au expus limitele cuplului de fundaşi centrali ai englezilor. Şi în dubla cu Wolfsburg, Dzeko a dansat pe lângă Hangelaand, a cărui înălţime îl face vulnerabil în faţa atacanţilor agili.

Dacă e să ne luăm după clasamentul șuturilor la poartă, Fulham a fost una din cele defensive echipe ale acestei ediţii de Europa League. Atu-ul lor a fost de-a lungul sezonului o posesie prelungită, dublată de o eficienţă remarcabilă în puţinele situaţii de gol. Ieri au gestionat posesia un pic cam neglijent astfel că singurele şanse au venit la cele două şuturi ale lui Simon Davies, unul din ele aducând egalarea. Mai ales în ultima jumătate de oră, Fulham ar fi putut să pună mai serios la încercare defensiva spaniolilor, care a încasat 58 de goluri în 37 de meciuri în Primera. Englezii sunt însă la capătul unui sezon care a început în iulie 2009 şi au cam scos limbă pe-afară din minutul 70 încolo.

O finală nu atât spectaculoasă cât cinstită, cu două echipe jucând în spiritul fotbalului curat. A lipsit cinismul tragerilor de timp sau al simulărilor, poate şi datorită arbitrului Rizzoli care, după mine, a condus superb meciul. Ne-am obişnuit să punem arbitrii la zid, dar aseară am văzut unul din cele mai bune arbitraje ale sezonului. Fluierul final i-a găsit pe Lilly Allen şi Hugh Grant sfâşiaţi de şansa ratată, şi pe fanii lui Atletico sărbătorind ruperea blestemului în piaţa Neptuno, pe care după 14 ani, de la dubla din 1996, au făcut-o pentru din nou a lor.

Tati, de ce tinem noi cu Atletico?

„Papá, ¿por qué somos del Atleti?” îşi întreabă un puşti tatăl în drum spre stadion. Răspunsul e un oftat prelungit. Scena e dintr-o reclamă ceva mai veche, însă prinde perfect loialitatea inefabilă a fanilor lui Atlético. Aproape că n-are sens să ţii cu o echipă care pierde tot timpul. Şi cum justifici asta în faţă băiatului tău? Răspunsul vine tot într-o altă reclamă a clubului madrilen: „El corazon tiene rezones que la razon no entiende.”

Întreabă un fan al lui Real de ce ţine cu „galacticii” şi răspunsul vine imediat: pentru Di Stefano şi Puşkaş, pentru Zidane şi Raul, pentru ambii Ronaldo, pentru cele 31 de campionate şi 9 cupe europene. Pentru glorie. Să acceptăm aceste argumente, deşi autorul cărţii „Alb şi rosu”, istoria lui Atletico Madrid, ne avertizează: „Camera trofeelor de pe Bernabeu e că peştera lui Alladin: totul a fost furat.”

Prizonierii unui sentiment

La Atlético, e altfel. Loialitatea fanilor săi pare inexplicabilă – ţine mai mult de sentiment, devotament, pasiune. Fernando Torres explică cel mai bine ce înseamnă să fii crescut în spiritul conchoneros, al „saltelarilor” cum sunt porecliti: „Suporterii lui Atlético sunt prizonierii unui sentiment, ai culorilor clubului. Fanii lui Real sunt prizonierii rezultatelor şi dacă ele nu vin, nu mai vin nici fanii.” În peluza de pe Vicente Calderon umblă o vorba: Atlético hasta la muerte; Madrid hasta la próxima derrota. Atletico până la moarte, Madrid până la următoarea înfrângere.

Vârful lui Liverpool îşi continuă explicaţia: „Atlético reprezintă o bătălie continuă cu şansele, să fii un atletico înseamnă să nu te predai niciodată. Copiii spun uneori: ‚De ce să ţinem cu Atletico când ei pierd întotdeauna şi fanii Madrid-ului sunt mereu fericiţi? Dar nu sunt fericiţi. Dacă ţii cu Atletico suferi, dar devii mai puternic.’€™ De asta bunicul meu e un atletico adevărat, şi de asta sunt şi eu.”

Caviar vs tocăniţă

Rivalitatea dintre Real Madrid şi Atlético Madrid e însă mult mai adâncă. E o luptă permanentă între două ideologii contrastante: artostocratia împotriva proletariatului, dreapta împotriva stângii, aroganţa împotriva modestiei, favoriţii împotriva persecutatilor, învingătorii eterni împotriva pierzătorilor romantici. Vorba unui fan madrilen: diferenţa între Real şi Atletico e ca cea dintre caviar şi cocido, tocăniţa spaniolă preparată din măruntaie de porc şi pui.

Nimic n-a expus mai clar antagonismele de mai sus decât fiestele centenare ale cluburilor. Realul a sărbătorit printr-un banchet la care a fost invitat preşedintele şi familia regală, iar câteva săptămâni mai târziu au primit o audienţă la Papa Ioan Paul al II-lea. Atletico a gătit o paella uriaşă pentru zecile de mii de oameni care s-au strâns pentru meciul cu Osasuna, pe care evident l-au pierdut.

Imnul Real-ului a fost cântat de Placido Domingo, cel al lui Atletico, de folkistul Joaqui­n Sabina, care cânta despre „un sentiment care nu poate fi explicat, ca să-l înţelegi ar trebui să fi plâns pe Calderon”. Refrenul era bineînţeles în aceeaşi notă melancolică: „Ce fel de a câştiga/Ce fel de a pierde/Ce fel de a retrograda/Ce fel de a promova/Ce fel de a remiza/Ce fel de a suferi!”

Tipic pentru Atletico, acest imn n-a mai putut fi cântat din cauza unei dispute meschine pe drepturile de autor. În loc, au venit Rolling Stones care au cântat „You can’€™t always get what you want”.

Suferința ca binecuvântare

De-a lungul istoriei, Atletico a dezvoltat un cult al eşecului, înfrângerea a devenit parte din identitatea lor. Preşedintele care dă numele actual al stadionului, Vicente Calderon, i-a poreclit El Pupas, blestemaţii. Unul din cluburile suporterilor se cheamă „Suferința”. E mult fatalism la mijloc, şi cu toate astea, pe cel mai bine vândut tricou la magazinul clubului scrie cu litere de-o şchioapă: Bendita afició. Fani binecuvântaţi.

Atlético retrograda pentru prima dată din anii ‘€™30 încoace în sezonul 99-00. Patronul Jesus Gil, un fel de Becali la pătrat, declară că nu e decât „un scurt an în iad”, dar următorul sezon i-a găsit tot în Segunda. Culmea, vânzările de abonamente au crescut, stadionul de 55.000 de locuri fiind plin la fiecare meci.

Suporterii veneau să-i cânte patronului: „Gil, cabron, fuera del Calderon!” Şi poţi să-i condamni când te gândeşti că ăsta e omul care a desfiinţat grupele de juniori ale clubului pentru că nu le vedea rostul? Printre băieţii ăia era şi un anume Raul Gonzalez de care poate aţi auzit.

Cu aşa un devotament pentru martiriu, e uşor să uiţi că Atletico Madrid, cu cele nouă titluri de campioană şi nouă cupe, e totuşi al treilea club spaniol, după Real şi Barcelona. Fondat de trei studenţi basci ca o filială madrilenă a lui Athletic Bilbao, Atletico e unul din cele mai paradoxale şi complexe cluburi de fotbal din Spania. Nici măcar nu s-au numit Atlético până în 1947, când şi-au adaptat numele complet, Atletic Club de Madrid y Atlético Aviacion, directivei lui Franco care interzicea numele străine. În acelaşi an au bifat cea mai categorică victorie în faţa rivalilor de la Real, un 5-0 istoric pe Metropolitano, în singurul sezon din istorie când Realul a fost aproape să retrogradeze.

Un pic de istorie

Atletico avea să ia titlul din nou în 1950 şi 1951 sub comanda lui Helenio Herrera, care transferase unul din primii jucători de culoare din Spania, marocanul Ben Barek, „Perla neagră”. După plecarea lui Herrera s-a ridicat marea echipă a Realului din anii ’50, care între 1951 şi 1966 şi-a strivit concitadina.

Atlético s-a apropiat cel mai mult de gloria europeană în 1974, când a ajuns până în finala Cupei Campionilor Europeni, unde a întâlnit Bayern-ul lui Beckenbauer, Gerd Muller şi Sepp Meier. Luis Aragones a descis scorul în prelungiri însă nemţii au egalat cu 30 de secunde până la final. La rejucare, Bayern a câştigat confortabil cu 4-0. „Aproape am câştigat Cupa. Da, aproape, dar ca să câştigi o finală trebuie mai întâi să ajungi acolo!” e răspunsul unui alt tătic la aceeaşi intebare din titlu.

Cenuşăresele

Iată de ce, finala de azi e atât pentru Fulham cât şi pentru Atlético, o şansă cu care nu ştiu dacă or să se mai întâlnească decenii bune de-acum încolo. Ele împărtăşesc durerea echipelor marginalizate mai bine de un secol de cluburi mult mai la modă. Fulham şi Atlético sunt două cenuşărese care pentru o noapte îşi pun cele mai frumoase rochii şi vin să danseze pe scena europeană.

Surse:

Phill Ball, Morbo: The Story of Spanish Football
Sid Lowe, The Observer, Atlético Madrid can put end to glory of suffering in Liverpool semi

Foto: mundodeportivo.com

Lotul largit al Angliei pentru Cupa Mondiala

Capello a anunţat azi lotul provizoriu de 30 de jucători pentru Africa de Sud, din care urmează să fie aleşi cei 23 care vor fi în avion, după meciurile amicale cu Mexic şi Japonia. Surprinde uşor prezenţa lui Carra, pe care am anticipat-o totuşi vineri, a lui Scott Parker, a lui Bent în dauna lui Bobby Zamora, a lui Joe Cole care nu mai fusese chemat din septembrie 2008, şi a doi jucători aflaţi la prima convocare: Adam Johnson şi Michael Dawson.

Printre candidaţii despre care presa a vorbit şi nu se află pe listă sunt: Phil Jagielka, Gary Neville, Stewart Downing, Gabriel Agbonlahor, Ashley Young and Carlton Cole.

Portari: Joe Hart, David James, Robert Green.

Fundaşi: Leighton Baines, Jamie Carragher, Ashley Cole, Michael Dawson, Rio Ferdinand, Glen Johnson, Ledley King, John Terry, Matthew Upson, Stephen Warnock.

Mijlocaşi: Gareth Barry, Michael Carrick, Joe Cole, Steven Gerrard, Tom Huddlestone, Adam Johnson, Frank Lampard, Aaron Lennon, James Milner, Scott Parker, Theo Walcott, Shaun Wright-Phillips.

Atacanţi: Darren Bent, Peter Crouch, Jermain Defoe, Emile Heskey, Wayne Rooney.

Cealaltă poveste care a aprins presa britanică azi e implicarea lui Capello într-un joc de fantasy foobtall online. Capello urma să acorde un punctaj inclusiv propriilor jucători, la doar două ore după terminarea meciului. Cum ar fi fost să-l vedem pe Rooney ratând un penalty decisiv doar ca să fie pedepsit de italian imediat după meci cu un punctaj jenant? O gafă de PR aproape neverosimilă din partea lui Capello, foarte atent până acum la acest capitol, care evident a fost obligat de FA să îşi amâne participarea la acest proiect până după Mondial.

Chelsea o demoleaza pe Wigan si ia titlul în Anglia

Ce scump a plătit Wigan pentru tupeul de a-i încurca pe campioni în septembrie! Chelsea a încheiat sezonul cu o demonstraţie emfatică de fotbal-şampanie, Moët-ul şi golurile curgând în valuri aseară în vestul Londrei. „Albaștrii” au terminat doar cu un punct în faţa lui United dar statisticile nu lasă loc de cârcoteală: a câştigat echipa care a păstrat cele mai multe clean sheet-uri, care a stabilit recordul Premier League de goluri marcate într-un sezon şi care a dat golgheterul campionatului, Didier Drogba, cu 29 de goluri.

După ce i s-a refuzat executarea primului penalty, ivorianul s-a supărat pe Lampard ca un nepot căruia bunicul nu vrea să-i cumpere jucăria preferată, dar avea să recunoască după meci că a greşit. Oricum Drogba a reuşit un hat-trick în ultima jumătate de oră a sezonului, cu care i-a luat faţa lui Rooney în clasamentul golgheterilor, având totodată 7 assist-uri în plus faţă de rivalul său. O performanţă remarcabilă în condiţiile în care a lipsit o lună întreagă în mijlocul sezonului.

The king is dead, long live the king! Ancelotti câştigă titlul la primul său sezon în Anglia, la fel ca Mourinho, şi dizolvă încet amintirea portughezului, de la plecarea căruia părea să nu îi mai iasă nimic lui Chelsea. Dar mandatul lui Ancelotti e în multe feluri antiteza regimului lui Mourinho. În timp ce The Special One era un furnizor permanent de citate pentru presă, Carletto gestionează cu multă discreţie această relaţie, preferând adesea să se retragă în cabinetul său pentru un pahar de vin roşu după meciuri.

Tactic, avem iarăşi două viziuni antagonice. Dacă Mourinho a instituit ceea ce englezii numesc „cut-throat mentality”, care pornea de la o disciplină tactică militară şi o organizare defensivă perfectă, Ancelotti a introdus o specie nouă de fotbal pe Stamford Bridge, mai creativ si mai fluid, care a dus la 103 goluri, faţă de 72 în sezoanele în care Mourinho a luat titlul.

Ancelotti are marele merit de a fi inspirat echipei calmul şi încrederea sa, în momente în care sezonul ar fi putut foarte uşor să se destrame: în timpul Cupei Africii, după telenovela cu Terry, şi mai ales după eşecul cu Inter şi remiza cu Blackburn, care a fost probabil punctul cheie al sezonului. Pe lângă asta, italianul a reuşit să-l ţină pe Drogba fericit, a corectat neglijenţele defensive lăsate de Scolari, şi a dat mijlocului mai multă creativitate, exploatând mai bine talentul lui Malouda decât predecesorii săi. Dacă ne gândim şi că Chelsea joacă din decembrie fără cel mai influent jucător al său, Essien, atunci înţelegem cât de grea a fost misiunea lui Ancelotti.

Italianul mărturiseşte în autobiografia sa că atunci când a venit la Chelsea, Abramovic i-a cerut mai mult decât trofee, i-a cerut să-i dea echipei o identitate. Visul rusului de a avea o „Barcelona în tricouri albastre” e departe de a fi împlinit, dar prin aducerea lui Carletto, temelia e acolo. Lipseşte acea calitate pe care Barçei i-o dau jucătorii crescuţi în academia La Masia, dar vine din urma acea echipa teribila de tineret, de care aminteam și săptămâna trecută, care a câștigat FA Youth Cup după o finală cu Villa. Ne așteaptă un sezon crâncen, asta-i clar!

Acum 20 de ani

Una din cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit despre fotbal, All Played Out a lui Pete Davies, va fi ecranizată ca documentar. Cartea reuşeşte să prindă spiritul Mondialului din ‘€™90, când Anglia, sfâşiată de tragediile din fotbal, ajungea în semifinale against all odds, doar ca să piardă la penalty-uri cu RFG. Filmul va rula în cinematografele din Anglia pentru o singură zi, marţi, dar dacă avem noroc poate apare şi un DVD:

P.S. Dacă vă era dor…