Comentarii recente:

Accidentat, Beckham va rata Campionatul Mondial

David Beckham şi-a rupt tendonul lui Ahile în partida de duminică cu Chievo şi va fi indisponibil şase luni, ratând astfel Campionatul Mondial din Africa de Sud.

El va fi operat astăzi la o clinică specializată din Finlanda. Colegul său de la Milan, Ignazio Abate, a declarat că Becks a izbucnit în lacrimi în vestiar după meci, şi că era „de neconsolat”. Beckham, cel mai selecţionat jucător din istora naţionalei Angliei, ar fi fost primul fotbalist englez prezent la patru campionate mondiale.

Accidentarea lui Beckham nu putea veni într-un moment mai prost, după ce, Harry Redknapp a declarat pentru BBC că recuperarea lui Aaron Lennon nu decurge ideal, el fiind aşteptat să revină peste abia patru sau cinci săptămâni. Astfel Capello ar putea fi nevoit să apeleze Theo Walcott şi Sean Wright Phillips pentru postul de mijlocaş dreapta, cu Milner şi chiar Stuart Downing ca variante de rezervă.

Jurnalismul sportiv tabloid

De la subsolurile articolelor până la comentarii venite din breaslă, s-au înmulţit vocile care sancţionează felul în care a ajuns să se facă presă sportivă în România. „E prea mult ce se întâmplă” spun cei lehămetisiti/sufocaţi de derapaje. Şi nu greşesc. Gazetăria sportivă căzută într-o demenţă tabloidă a ajuns o antologie a mizeriei din societatea românească. Am să încerc o explicaţie pentru cum s-a ajuns aici şi ce cred eu că se poate face.

Publicul e de vină

Când jurnalismul e întâi o afacere şi abia apoi un serviciu public, el devine un joc al majorităţilor, o ecuaţie a celor mulţi. Iar în România, cei mulţi formează acel tip nou de lumpen de care vorbeşte Ruxandra Cesereanu, un hibrid între ţăranii alungaţi de la sate în timpul comunismului şi masă deja periurbană de muncitori din marile cartiere de la marginea oraşului. Asta e publicul ţintă şi are gulere de un albastru întunecat. Iată de ce, „televiziunile flatează straturile sociale joase”.
Criticii presei sportive actuale tind să fie detaşaţi de profilul omului de rând. Ei nu înţeleg cine sunt oamenii care consumă acest tip de presă, pentru că în viaţa reală nu au de-a face cu ei. Nici presa nu a ţinut cont de ei până acum câţiva ani când a descoperit apetitul nemărginit al publicului pentru scârnăvii. Din acel moment, presa a devenit treptat din ce în ce mai violentă şi mai toxică.

Dacă privim tirajele sau cifrele de audienţa, începem să înţelegem că obiceiurile de consum ale românului mediu gravitează în jurul aceleiaşi zone: mahalaua. Manelele, Libertatea sau otv-ul au trezit aplecarea românului pentru mahala. Treptat, acest model de entertainment a fost emulat şi perpetuat în majoritatea zonelor media. Presă sportivă s-a aliniat, adoptând „modelul de business tabloidizat”. O decizie logică, ţinând cont că trei din primele patru cele mai bine vândute ziare din România sunt tabloide. Să ne înţelegem, şi în Anglia „The Sun” e de departe cel mai bine vândut ziar. Ar fi absurd să aşteptăm să se întâmple altceva la noi, un popor în creierul căruia s-a stricat ceva în ultimii 50 de ani, vorba lui Neagu Djuvara.
Jurnaliştii sunt de vină

Lumea pare să creadă că a existat la un moment dat o răspântie, un moment în care presa sportivă a avut de ales şi a mers pe calea jurnalismului de canal, direcţie dictată de ratinguri şi tiraje. E un adevăr parţial. De fapt, această alegere nu a fost la îndemâna lor. Realitatea deprimantă e că majoritatea gazetarilor sportivi de la noi operează cu mult în afară sferei lor de competenţă, oricare o fi aia. Nu au şcoală, nu respectă meseria pe care o practică şi dacă n-ar fi în redacţii i-am găsi în shaormerii sau pe taxiuri. Hazardul postcomunist şi nu vocaţia sau talentul sunt responsabile pentru că ei stau în faţă unei tastaturi pe care o siluiesc zilnic.

Mircea Mihăieş a zis-o cel mai bine:

Multă vreme am crezut că ziariştii coboară în mod deliberat ştacheta limbajului, simplificând informaţia pentru a fi înţeleasă de Neica-nimeni-cititorul. Aşa s-o fi întâmplat în primii ani post-comunişti. […] Astăzi, marea majoritate a reporterilor sunt la fel de idioţi că şi cititorul căruia I se adresează. […] Presa română arată aşa cum o ştim: adică imbecilă, iresponsabilă, agramată şi amorală pentru că aşa sunt cei/cele care o fac.

Luaţi orice meserie din lume. Ce faci ca să devii profesionist? Urmezi o şcoală de specialitate şi încerci să înveţi de la cei mai buni din domeniu. Câţi jurnalişti sportivi care să fi terminat Jurnalism ştiţi? Ok. Atunci câţi care să aibă modele din presa vestică de specialitate? Aşa mă gândeam şi eu. S-a tradus teribil de puţin din literatură sportivă de limbă străină, şi chiar dacă s-a tradus, cine i-o fi citit pe Hornby sau pe Galeno?

Nu e totul pierdut

În virtutea tabloidizării, presa sportivă aderă la narative facile si la acel raport sinistru, 20% sport – restul vedete, cancanuri, femei, maşini, lux căruia i s-a spus infotainment. Amusing ourselves to death, asta facem. E un model de afacere care va da greş pe termen lung, din trei motive simple, prezentate în „Elements of Journalism”:

1. Dacă le serveşti oamenilor doar „mondenităţuri inutile”, vorba Guerillei, le vei dizolva apetitul pentru orice altceva în afară de asta.

2. Strategia infotainment-ului distruge autoritatea organizaţiei jurnalistice de a prezenta ştiri serioase şi astfel îi îndepărtează pe cei care caută aşa ceva.

3. Când transformi ştirile în entertainment, amplifici avantajele altor canale media decât al tău. Cum pot ştirile să concureze cu entertainment-ul, în termenii entertainment-ului? De ce ar vrea să facă asta? Valoarea ştirilor ţine de altceva. Ţine de relevanţă. Strategia de infotainment, deși atrage un public pe termen scurt şi producţia e ieftină, va dezvolta un public superficial, pentru că se bazează pe forme, nu pe fond.

Nu sugerez că se apropie disoluţia acestul model de a face presă, ci doar că el îndepărtează o bună parte a publicului, la care nu ştiu dacă cotidianele şi televiziunile de sport îşi permit să renunţe. Vânzările GSP aproape s-au injumatatit din martie pana in decembrie 2009. GspTV-ul se pregătește să dea oameni afară, se aude pe surse.

A fost un an de încercare pentru presă. Desigur, Tolo va continua să trâmbițeze anchetele Gazetei, care au dat jos miniştri şi au înapoiat statului sute de mii de euro. Astfel de materiale sunt însă subminate de fojgăiala tabloidă cu care e umplută pagina în mod curent. Câtă greutate poate să aibă un text de opinie încadrat de un clip porno şi un titlu scabros ca „Sfâșiat de câinii pe care îi violase”?

‘The press becomes boy who cried wolf. It is squandering its ability to demand public’s attention because it has done so too many times about trivial matters. It is turning watchdogism into a form of amusement’. (Elements of Journalism, Kovach & Rosenstiel)

Întrebarea e unde vor ajunge aceşti cititori, care nu se mai regăsesc în presa sportivă actuală. După mine, e responsabilitatea cotidianelor quality să aspire acest public, printr-o secţiune de sport solidă, cu interviuri şi reportaje scrise cum trebuie. Dacă nu se va întâmpla asta, anticipez că va fi dezvoltată o platformă online, un echivalent sportiv al voxpublica, care să adune condeiele care n-au capitulat încă în faţa tabloidizarii.

Gerrard si Ganea

Steve Gerrard, he’s big and he’s fucking hard, se canta de obicei pe Anfield. In Ganea totusi si-a gasit nasul est-eurpoean si dement. Citez din autobiografia sa:

I have been on the receiving end of a few painful hacks myself, of course. One of them was Viorel Ganea’s coward’s tackle on me when Liverpool played Wolves at Molineaux on 21 January 2004. I’d just returned from 3 games out and the last thing I needed was some mad Romanian ploughing into me. He did me. Blatant. My sock was ripped from knee to ankle, my leg badly gashed. What angered me the most was that Ganea did not even get booked. Nothing. Fucking scandal. He bloody nearly broke my leg. I suppose it was hard for the ref, because he was following the ball. The ball had gone but Ganea kept coming and he did me good. Everyone knew Ganea had gone in to hurt me.

Cand fotbalul e prea frumos

Stelele s-au aliniat aseară pentru Arsenal într-o evoluţie care epitomizează acel etos al fotbalului pur pe care Wenger se încăpăţânează să-l păstreze şi să-l inspire echipei

Arsenal şi-a suforcat adversarul din start, de parcă ar fi avut nevoie de opt-nouă goluri ca să întoarcă rezultatul din tur. După cum s-a jucat, golul aproape că a venit târziu, în minutul 8, când Arshavin, dintre toţi jucătorii, a câştigat un duel la cap, a pivotat şi a plecat după o minge trimisă pe culoar de Nasri; rusul a fost făcut sandviş între portar şi fundaş, mingea ricoşând la Bendtner care a împins-o în poartă cu şpiţul. Golul doi a fost croit după acelaşi scenariu: Arshavin umileşte trei fundaşi portughezi în partea stânga, centrează pe jos pentru Bendtner care reia cu latul în poarta goală. Arsenal a continuat să-şi facă jocul de Playstation până la pauză, producând probabil cea mai bună repriză a sezonului. Cu toate astea rămânea doar 2-0 şi lusitanii nu aveau nevoie decât de un singur gol.

Primul sfert de oră de după pauză a fost probabil singură perioadă în care Arsenal a părut vulnerabilă, dându-le şansa portughezilor să între înapoi în meci. Le-a lipsit pragmatismul şi Arsenal a tranşat calificarea marcând de două ori în trei minute. Nasri a primit o minge în flancul drept, şi, dintr-o poziţie în care 99 de jucători din 100 ar fi centrat, el a dansat hipnotic împletindu-le picioarele celor trei fundaşi din faţă sa; asta l-a lăsat singur cu Helton într-un unghi ridicol de închis. Avea nevoie de un şut perfect printr-o fantă cât o uşă întredeschisă. I-a ieşit un gol care unora le-a amintit de Archie Gammil şi altora de Maradona. Câteva minute mai târziu, mingea ricoşează la Arshavin după un corner al lui Porto, rusul avansează cu mingea la picior mai repede decât o face un fotbalist obişnuit fără, şi îi pasează lui Eboue care sprintase 80 de metri pentru această pasă. Două goluri care parcă strigă: this is what football is all about!

Acelaşi Eboue (ce a făcut Wenger din acest acest fundaş dreapta!) e faultat în careu în ultimele minute de joc iar penalty-ul e transformat de Bendtner care reuşeşte primul hattrick din carieră. Un hattrick care nu putea veni într-un moment mai bun, după evoluţia mizerabilă cu Burnley, când danezul a ratat tot ce se putea.

Una peste alta, o prestaţie încântătoare care l-a făcut pe Wenger să declare că o vrea pe Chelsea sau Man U în sferturi, pentru a-şi lua revanşa. Poate niţel cam curajoasă această afirmaţie ţinând cont că Arsenal nu le-a luat nici măcar un punct în campionat. Fără îndoială că Porto e una din echipele puternice ale continentului, dar felul în care şi-a aşezat Jesualdo Ferreira echipă pe Emirates i-a convenit de minune lui Wenger. Lusitanul a jucat un 4-1-2-2-1, cu aripi foarte avansate, care a favorizat un joc deschis. Or, când nu există o superioritate numerică într-o zonă a terenului, echipa mai tehnică e avantajată. De asta a şi funcţionat atât de bine pe Emirates sistemul cu cinci mijlocaşi gândit de Sir Alex Ferguson.

Cu atât mai impresionantă această demonstraţie de fotbal seducător, cu cât „tunarilor” le-au lipsit trei jucători esenţiali: Gallas, Fabregas, şi Van Persie. Mijlocul însă începe să funcţioneze la parametrii gândiţi de Wenger, după o iarnă în care Nasri et co. păreau să se calce pe picioare. De atunci a revenit Bendtner, care fără să fie un jucător sclipitor, e un targetman clasic, care le da voie mijlocaşilor de creaţie, şi în special lui Arshavin sa facă ce ştiu mai bine. Când e în formă, ca aseară, rusul e irezistibil. Şi totuşi, chiar dacă a construit trei dintre goluri, Wenger e fără îndoială preocupat de indiferenţa cu care rusul tratează unele faze, de uşurinţa cu care pierde mingea în unele momente.