Cultură fotbalistică britanică

anglofil.ro

Comentarii:

community.anglofil.ro

Ungaria – România – discuţie deschisă

By In Europa

Dacă aţi deschis televizorul în ultima săptămână, atunci veţi fi ştiind că Mutu poate egala recordul de goluri al lui Hagi la naţională. Pe fundalul acestei ştiri se derulază imaginile cu golul împotriva Italiei de la Euro:

Ce-mi place la golul ăsta e că e altfel. Nu golul în sine cât bucuria lui Mutu de după. În mod normal Mutu e destul de self-conscious, destul de atent să nu devină exuberant. Reacţiile lui sunt de obicei cumpătate sau plănuite. Nu şi de data asta. He doesn’t do the full Tardelli, dar e o reacţie care “trădează un moment de bucurie nedistilată“, cum citeam recent despre golul lui Xabi Alonso de la Istanbul.

Nu e cazul în seara asta, în faţa unui stadion gol. Ungaria – România e genul de meci în care orice fel de bucurie ar fi suficientă.

Sursa foto: stromnessdundee

Cum va fi ținut minte Michael Owen?

By In Best of

Michael Owen a anunţat că se retrage la sfârşitul sezonului. Te aştepţi ca un fotbalist atât de important pentru Liverpool şi pentru Anglia să între automat în mitologia peluzei. Nu e cazul. Michael Owen e o legendă în almanahurile de fotbal, nu şi în inimile oamenilor.

Cum poate un fotbalist care a făcut atât de mult să fie iubit atât de puţin? Răspunsul e mai complicat decât pare.

His game was goals

A trecut atâta timp de când Owen n-a mai jucat cu adevărat fotbal încât e uşor să uiţi ce jucător a fost la vremea lui. Owen a debutat în Premier League la 17 ani, într-un meci cu Wimbledon în care a marcat la un sfert de oră după ce a intrat în teren. La 18 ani devenea cel mai tânăr marcator din istoria Angliei cu un gol împotriva României la Mondialul din 1998. O săptămână mai târziu, golul împotriva Argentinei avea să electrizeze o lume întreagă, vorba comentatorului englez.

Perhaps the problem is that Owen was never quite allowed to breathe as a player, all too hastily packaged and bundled out into the world aş a version of himself biased violently towards the extreme athletic gifts of his youth. Maybe the problem, in the end, was That Goal, Owen’s own epitaphic high against Argentina at France 98. That Goal, a slaloming sprint-dribble capped with a mercilessly clipped finish, was simply too exciting, too misleadingly one-off. (Barney Ronay)

Două calităţi au definit jocul lui Michael Owen: viteza şi finalizarea. Două trăsături native care deveneau aproape violente pentru adversari. Gerrard, care a fost încă de la pitici în aceeaşi grupă cu Owen, îşi aminteşte:

When he breezed into the Vernon Sangster, it was like a whirlwind visiting. The moment I saw him running at the keeper, killing him with his pace and youch, I appreciated with his extraordinary gifts. Michael’s talent didn’t just talk; it shouted. From the first glance I understood his game was goals. A natural.

[cleeng_content id=”388894600″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Prea mult, prea devreme

În anii care au urmat Owen s-a impus drept cel mai bun atacant englez al generaţiei lui. A devenit golgeterul campionatului în primele două sezoane pline la Liverpool şi rămâne până astăzi jucătorul cu cele mai multe goluri (40) marcate în Premier League înainte de 20 de ani.

A câştigat Balonul de Aur în 2001, după un sezon în care a făcut tripla “cupelor” cu Liverpool şi a marcat un hat-trick istoric împotriva Germaniei. Finala Cupei împotriva lui Arsenal îl defineşte poate cel mai bine ca fotbalist. Owen a câştigat aproape de unul singur un meci dominat timp de 80 de minute de Arsenal, convertind două jumătăţi de ocazie în ultimele zece minute ale partidei:

În vara lui 2004 Michael Owen avea 24 de ani şi lumea la picioare. Marcase deja 118 goluri în campionat, la fel de multe ca Dalglish. Pe hârtie avea toate datele unei legende a Kop-ului. Şi totuşi peluza nu s-a ataşat de el. Owen era respectat, apreciat, dar nu iubit. N-avea un chant care să răsune meci de meci. El dădea impresia unui profesionist detaşat de clubul pentru care joacă. Având grijă să-şi lase contractul neprelungit, Owen a plecat la Real Madrid pentru doar opt milioane de lire plus Antonio Nunez. A fost începutul sfârşitului.

Accidentări şi alegeri neinspirate

Sezonul la Madrid n-a fost unul ratat. Owen chiar a marcat în Clasico, dar în general a rămas în umbra lui Raul şi Ronaldo. După un an s-a întors în Anglia, dar în mod neaşteptat a ales Newcastle, echipă care îi oferise un salariu uriaş dar terminase pe locul 14 în sezonul anterior. Pe 31 decembrie 2005 Owen se accidentează la metatarsian. Avea să fie prima dintr-un şir de accidentări în urmă căruia nu şi-a mai revenit niciodată la forma de dinainte.

Owen avea la acel moment 26 de ani şi marcase de 35 de de ori pentru naţională. Toată lumea se aştepta să-l depăşească pe Bobby Charlton dar n-a apucat să mai înscrie decât de cinci ori. Owen şi-a grăbit recuperarea pentru a prinde Mondialul din Germania. În al treilea meci din grupe, cu Suedia, Owen şi-a rupt ligamentele încrucişate în primul minut al partidei.

Newcastle a retrogradat câţiva ani mai târziu, Owen fiind căpitanul echipei. Fanii nu l-au iertat nici până azi pentru nepăsarea din acele ultime opt meciuri cu Shearer antrenor. Owen a semnat cu Manchester United, club pentru care trebuie să fi ştiut că nu va juca prea mult. A început doar şase meciuri de campionat în trei sezoane. În fine, în acest sezon a ajuns la Stoke, pentru care a jucat 70 de minute în Premier League.

Cu ce a greşit?

Astea sunt faptele pe care nimeni nu i le poate lua. Dacă mă întrebaţi de ce nu e iubit, intrăm în nisipurile mişcătoare ale părerilor, ale impresiei pe care oamenii o au despre el în baza unor informaţii incomplete.

Pe scurt, Owen nu e iubit pentru că nu are cine să-l iubească. Fanii Liverpool nu l-au simţit niciodată ca fiind unul de-al lor. Iar felul în care şi-a împins contractul în ultimul an pare calculat şi egoist. După Liverpool, alegerile pe care le-a făcut par mercantile. Bun, Real Madrid e de nerefuzat, dar de ce Newcastle, de ce Manchester United? Pe fondul accidentărilor, Owen a părut mulţumit să-şi respecte contractele cu un profesionism rece, dar fără pasiune nu doar pentru club ci chiar pentru fotbal în sine.

Undeva pe drum lui Owen au început să-i placă mai mult caii decât fotbalul. Asta e un soi de infracţiune afectivă pentru genul de suporteri care mănâncă fotbal pe pâine. Ei aşteaptă de la fotbalişti să-şi iubească meseria, dar câţi dintre oamenii din peluze îşi iubesc ei înşişi meseriile?

Toate astea nu sunt decât impresii, care trebuie luate cu un pinch of salt. Nimeni nu ştie dacă Rafa a vrut să-l păstreze pe Owen sau i-a dat de înţeles că e mai bine să plece. La fel cum nu se ştie ce alte oferte a avut în afară de Newcastle. Sau ce i-a promis Sir Alex când a semnat cu Man United. Sau cât de mult îi place de fapt lui Owen ceea ce face.

Tot ce ştim e că băiatul asta a fost timp de câţiva ani cel mai bun atacant al Angliei şi aşa trebuie ţinut minte. Vă las cu o anecdotă culeasă din comentariile de pe Guardian:

O.J. Simpson sat in the commentary box and watched the last of his NFL records being broken. As soon as the moment arrived, his fellow commentator turned to Simpson and, with barely concealed glee, said: ” Well O.J. that’s it … you’re now a has-been.”

Without missing a beat Simpson beamed a broad smile and retorted: ” Yup, better than bein’ a never-was!”

Michael Owen WAS … and I can think of many never-were who are his contemporaries.

[/cleeng_content]

S-au schimbat vremurile

By In Recomandari

Două despre jurnalism din ultimul Blizzard. Barry Fry, directorul sportiv de 68 de ani al lui Peterborough, întrebat dacă mentalitatea jurnaliştilor s-a schimbat odată cu vremurile:

When I started, journalists used to come on the team coach with us. If anything happened, it was kept quiet. You treated ’em like one of yours, you give ’em all the facilities, all the interviews and they respected that if there was a fight on the bus, they didn’t report it. Now, you’ve only got to spit, fart or f**king giggle and it’s on the front pages. Times have changed.

Apoi, într-un interviu despre vechii jurnalişti sportivi din Anglia, maestrul Brian Glanville îşi aduce aminte despre un anume ziarist de la The Times:

I’ll say this about him: he had tremendous prestige that he never used. He never led the way morally. He could have been a beacon for the sport but didn’t do it. He liked to be liked.

Sursa foto: carmichaellibrary

Despre compatibilitate în fotbal

By In Premier League

Ce mult înseamnă un an în fotbal! Acum un an pe vremea asta Andre Villas-Boas era dat afară de la Chelsea, care coborâse până pe cinci în campionat şi părea prinsă într-o spirală negativă, vorba portughezului. Cu un mai devreme, AVB devenea unul dintre cei mai curtaţi antrenori din Europa după un sezon perfect cu Porto. Acum, reputaţia lui pare aproape reabilitată la Spurs.

Deşi a fost nevoit să-şi adapteze gândirea tactică jocului mult mai direct din Premier League, cu tranziţii mai rapide, Villas Boas a rămas acelaşi antrenor, cu aceeaşi filozofie. Cum se face că metodele care au funcţionat la Porto şi Spurs, au eşuat lamentabil la Chelsea? Pe Stamford Bridge a dat peste un vestiar îndărătnic, rezistent la schimare. Terry, Lampard şi Drogba ştiau să facă lucrurile în felul lor şi n-aveau nevoie de un antrenor de 34 de ani care să dea totul peste cap.

Traiectoria în formă de V a carierei lui Villas Boas de până acum arată că nu e de ajuns ca o echipă bună să numească un antrenor bun pentru a avea succes. E nevoie şi de o compatibilitate, de o anumită chimie între cele două părţi pentru ca lucrurile să funcţioneze.

[cleeng_content id=”690199320″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]Villas Boas nu e un exemplu singular. Fotbalul englezesc de modă veche al lui Hodgson i-a dat lui Fulham cele mai frumoase nopţi din istoria clubului, dar acelaşi fotbal a devenit retrograd pe Anfield. Rafa Benitez ocupă un capitol integ în istoria Valenciei şi a lui Liverpool, dar va rămâne doar o notă de subsol la Inter sau la Chelsea.

Întorcându-ne în timp, la mijlocul anilor ’70, când cel mai bun antrenor din Anglia a ajuns la cea mai bună echipă din First Division, mariajul a durat doar 44 de zile. Nepotrivire de caracter.

Există antrenori care au un anume fler în alegerea echipelor. Mourinho e cel mai bun exemplu. Un antrenor definit de lucurile pe care le-a câştigat în carieră, un colecţionar, cum îi spune Sid Lowe. Când cel mai important lucru e să câştigi, “face” sens să te alături unei echipe care pune câştigul înainte de toate. Chelsea nu mai luase titlul de 50 de ani, Inter aştepta Liga Campionilor de 45 de ani, cu aceeaşi intensitate cu care Realul urmăreşte La Decima.

Flerul însă funcţionează în ambele direcţii. Uneori cluburile sunt cele care simt că un antrenor e mai potrivit decât altul. În vara lui 2008 Barcelona a avut de ales între Mourinho şi Guardiola. Graham Hunter povesteşte că ambii au fost intervievaţi şi au purtat discuţii lungi cu Begiristain şi Ingla. Când a primit jobul, Guardiola însuşi nu era convins că e omul potrivit, aşa că l-a întrebat pe Sorriano:

“Why don’t you hire Mourinho? It would be easier for you.”

I told Pep: “No, there are some criteria which this guy doesn’t fit and one criterion is attitude. He’s totally unsuitable for us.”

Potriveala asta între un antrenor şi un club e uneori mai importantă decât calitatea lor, luată separat. De asta se întâmpla că antrenorii care fac treaba la o echipă mică să nu fie cei mai potriviţi pentru un club care se bate la titlu. De asta Stoke stă liniştită la mijlocul clasamentului când ar avea toate datele să se bată la retrogradare. De asta Piturcă e singurul antrenor care ne califică la turnee finale.[/cleeng_content]

Sursa foto: Ronnie MacDonald

Cronica etapei 30 din Premier League

By In Premier League
  • Manchester United bate pe Reading şi deschide o gaură de 15 puncte faţă ce City, care a pierdut cu Everton. Dacă mai era vreo îndoială în privinţa titlului, ea s-a dizolvat după acest weekend. Diferenţa între primele două locuri e acum mai mare decât cea între locul zece şi locul 20 în clasament.
  • fără Kompany, Yaya Toure şi Aguero, Man City a jucat un fotbal lent şi fleşcăit. Javi Garcia şi Barry sunt tolerabili când tot ce au de făcut e să strângă după Yaya Toure. Dar când joacă împreună, într-o linie cu Kolarov şi Milner, mijlocul lui City n-are nici viteză şi nici creativitate. Chiar şi aşa, Barry şi Milner au fost neobişnuit de neglijenţi în posesie, greşind una din trei pase împotriva lui Everton.
  • şutul lui Osman a luat mai mult efect decât un bumerang dar te-ai fi aşteptat că Hart să se apropie măcar de minge. Se cam adună golurile luate din afară careului sezonul ăsta:

[cleeng_content id=”571545032″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

  • ziceam acum câteva săptămâni că a treia retrogradatata o să se aleagă dintre Aston Villa şi QPR. Ei bine, Villa a bătut-o sâmbătă pe QPR şi o tine la şapte puncte în spate. Adică tot atâtea puncte câte erau şi când a preluat Redknapp echipa. Harry spune că au nevoie de cinci victorii în ultimele opt meciuri, dar nu văd de unde le-ar putea scoate. Vorbim de o echipă care a bătut de patru ori în 30 de etape.
  • Southampton în schimb pune o cărămidă serioasă la salvarea de la retrogradare după un meci încântător împotriva lui Liverpool. Demiterea lui Adkins a părut absurdă la vremea respectivă, dar n-ai cum să nu remarci efectul pe care Pochettino l-a avut asupra echipei. În două luni de când a venit, Southampton a dominat-o pe United o repriză întreaga pe Old Trafford, la fel cum le-a dominat pe City şi pe Liverpool acasă. He must be doing something right.
  • Arsenal o bate italieneşte pe Swansea într-un meci în care a făcut exact cât a avut nevoie şi nimic mai mult. Un meci despre care n-aş fi ştiut ce să scriu dacă n-ar fi fost evoluţia radioasă a lui Santi Cazorla. Spaniolul părea uşor extenuat după ce a jucat meci de meci, dar în ultimele săptămâni a arătat aceeaşi energie ca la începutul sezonului. Şi când el are o zi bună, Arsenal are o zi bună. Cu Swansea, a fost jucătorul de pe teren cu cele mai multe şuturi, driblinguri, pase în treimea adversă şi şanse create pentru coechipieri.

  • şi iată că Tottenham pierde ambele meciuri care au urmat dublei cu Inter, în condiţiile în care pierduseră o singură dată în campionat în patru luni. Calificarea lui Spurs şi Chelsea în sferturile Europa League a fost cel mai bun lucru care i se putea întâmpla lui Arsenal.
  • Chelsea face un meci perfect, ce-i drept împotriva unei echipe care n-a reuşit să intre în meci. Hazard a fost exploziv, Mata e primul jucător care ajunge la double-digits atât la goluri cât şi la pase decisive, în timp ce Frank Lampard marchează al 200-lea său gol pentru Chelsea. Dacă mai ştiţi vreun mijlocaş care să fi făcut asta, eu mă dau bătut.
  • doar două echipe au adunat mai multe puncte decât Chelsea de când Rafa Benitez a preluat echipa: Man United şi Tottenham. Asta e cu atât mai remarcabil cu cât spaniolul a făcut-o în ciuda ostilităţii suporterilor, şi nu cu sprijinul lor.
  • Wigan a bătut pe Newcastle cu 2-1, într-o partidă umbrită de intrarea brutală a lui McManaman la Haidara, care n-a fost sancţionată nici măcar cu galben. Unul dintre secunzii lui Pardew aproape l-a luat la bătaie pe jucătorul lui Wigan la pauză şi nu e prea greu de înţeles de ce:

Echipa săptămânii: Mucha – Coleman – Luiz – koscielny – Monreal – Osman – Schneiderlin – Mata – Hazard – Rodriguez – Benteke.[/cleeng_content]

Sursa foto: Ronnie MacDonald