Cultură fotbalistică britanică

anglofil.ro

Comentarii:

community.anglofil.ro

Declinul fotbalului italian: problemele financiare

By In Best of

Cluburile italiene pur şi simplu nu mai reuşesc să genereze venituri comparabile cu ale rivalelor europene.

În 2005, Italia avea 2 echipe din primele 5 în clasamentul european al veniturilor. Astăzi Milan e cel mai sus şi e abia pe 7. Nu m-aş mira ca în următorii doi ani, când drepturile de televizare se vor distribui mult mai echilibrat decât până acum, Italia să nu mai aibă nici un club în top 10.

Drepturile de televizare

Totul pleacă de la drepturile de televizare. În 1992, când a debutat Premier League, un derby italian avea de trei ori mai mulţi telespectatori în lume decât un derby englez. Treptat, Premier League-ul a devorat cota de piaţă a Serie A.

Stadioanele neîngrijite, fotbalul negativ şi huliganismul au făcut că Italia să rămână nu doar în urmă Angliei ci şi a Spaniei, că venituri din drepturile de televizare globale. Iar drepturile de televizare sunt pâinea şi cuţitul cluburilor italiene, principala lor sursă de venit.

Iată şi o comparaţie a procentelor drepturilor tv din veniturile cluburilor, conform Deloitte: Juventus – 65%, Real 36%, Manchester United – 37%, Bayern Munchen -€“ 26%. Explicaţia e că nemţii, englezii şi spaniolii mai fac bani şi din altceva decât drepturi tv a€“ încasări din ziua meciului şi venituri comerciale. Italienii nu prea.

Stadioane goale

Meciurile din Serie A se joacă frecvent cu stadioane pe jumătate goale (în Serie C e și mai rău). Germania are o medie de 41 de mii de spectatori pe meci, Anglia 35 de mii, iar Italia doar 23 de mii. În Anglia, cluburile mari au un grad de ocupare de 98-99% la meciurile de acasă. În Italia, deşi biletele sunt de câteva ori mai ieftine, cea mai urmărită echipă e Palermo cu o medie de doar 61%.

Dacă nu era de ajuns, stadioanele din Italia sunt în proprietatea primăriilor, cu care cluburile sunt obligate să împartă încasările. Nu mai zic că în Anglia mai cumperi un program de meci, o plăcintă cu carne şi vreo două beri.

Show me the money!

Oricât de mercantil ar suna, marketingul superb în care a fost împachetat Premier League-ul a făcut din fotbalul englez un produs al naibii de bine vândut. Nu e club în primele două divizii din Anglia care să nu vândă carduri, farfurii, ceasuri de perete sau aşternuturi cu stema clubului. Spania a recuperat şi ea mult în ultima vreme.

În timp ce marile cluburile din Anglia şi Spania vând tricouri din Kinshasa până în Tokyo, cluburile italiene nu prea le vând nici la ele acasă, unde fanii preferă de obicei replici contrafăcute si fulare de bișnițari. Pe lângă asta, magazinele cluburilor sunt controlate adesea de grupările ultras sau de organizaţii criminale.

În conculuzie, veniturile tv sunt în scădere, merchendisingul e rudimentar, stadioanele mai mult goale decât pline. O să mă întrebaţi cum au rezistat atâta timp cluburile italiene cu un model de business atât de nesănătos. Au rezistat pentru că cineva le-a ţinut în spate -€“ patronii.

Fotbalul – jucăria patricienilor

Cluburile italiene nu operează după o logică corporatist-democratică, ca în Anglia (ok, minus Chelsea şi City), Spania sau Germania, ci după una a mecenatului. Patronul, fie că e Agnelli, Berlusconi, Moratti, Sensi, Zamparini sau de Laurentiis, îşi face un moft. Unii îşi cumpără colecţii de artă, alţii yahturi, alţii cluburi de fotbal. Când conturile se golesc, vine patronul şi le umple la loc. Când nu-şi mai permite să le umple la loc, apar problemele.

E cazul Romei, care deşi e al 18-lea club european că venituri, abia a reuşit să mai plătească salariile în toamnă. Familia Sensi are datorii de 405 milioane de euro şi probabil va fi obligată să vândă clubul în lunile următoare.

Italia e într-o situaţie asemănătoare cu cea a Angliei din perioadă post-Heysel, în a doua jumătate a anilor ‘€™80, când fotbalul devenise bâlciul întunecat al clasei muncitoare şi a bandelor de huligani. Dar din bube, mucigaiuri şi noroi, fotbalul englez s-a reinventat. Fotbalul italian e prins cu pantalonii în vine de fair-play-ul financiar care vine să pedepsească exact neajunsurile care au dus la decăderea Serie A.

Ce s-a întâmplat cu fotbalul italian?

By In Best of

Săptămânile trecute au consemnat ultimele cuie bătute în coşciugul fotbalului italian. Ceea ce toată lumea aştepta să se întâmple încă de anul trecut s-a întâmplat acum: Serie A a pierdut un loc de Champions League în dauna Bundesligii, începând cu 2012-2013.

Inter, AC Milan şi Roma au pierdut toate pe teren propriu în Liga Campionilor în timp ce Napoli a fost eliminată de Villareal din Europa League, alăturându-se lui Palermo, Sampdoria şi Juventus. „La Vecchia Signora”, eliminată de echipe fără pedigree european precum Fulham sau Lech Poznan.

Azzurii gâfâie şi ei: ce n-a reuşit Mutu la Euro -€“ să-i scoată încă din grupe -€“ a reuşit Vittek anul trecut, Italia terminând pe ultimul loc într-o grupă cu Paraguay, Slovacia şi Noua Zeelandă.

Il campionato piu bello del mondo, asta era Serie A în anii ‘€™80-‘™90, când atrăgea cei mai buni jucători ai lumii, de la Maradona la Platini, şi de la Gascoigne la Zidane. În 1999, Italia era pe primul loc în clasamentul coeficienţilor, Anglia abia pe 6. Urcând chiar până în 2003, când avea trei din patru semifinaliste în Champions League, Italia a dat ritmul în fotbalul european.

“In football there is heaven and hell. You can decide where you want to stand between the two but compared to England, it’s hell here.” (Claudio Ranieri)

Ce urmat apoi, n-a făcut decât să deghizeze declinul. Ca un bancher falit care nu renunţă la limuzină deşi nu-şi mai permite nici să plătească benzina, Italia ne-a dus de nas. A fost întâi Cupa Mondială din 2006, cântecul de lebădă al unei generaţii de excepţie. Apoi Milan a luat Liga Campionilor un an mai târziu, alt cântec de lebădă din partea unui lot geriatric. Dar cine ar fi îndrăznit la vremea aia să pună la îndoială fotbalul italian, acelaşi care dădea campioana mondială şi cea mai bune echipă din Europa?

Încet-încet, au apărut şi îndoielile, risipite temporar de triumful Interului de anul trecut, barem cu nici un italian primul XI din finală. Dar mai conta asta? Italia avea atâta nevoie că Interul să bată în finală, încât şi Galliani a devenit fanul lor. Ce avea să-şi dea seama abia ceva mai târziu e că n-a fost atât victoria Interului, cât a lui FC Mourinho. După plecarea lui, Interul a devenit o umbră a echipei din sezonul trecut.

Acum, când declinul a devenit implozie în toată regula, am săpat încercând să aflu cum s-a ajuns aici. Am găsit trei mari explicaţii: problemele financiare, tactica şi corupţia.

Astăzi şi mâine voi analiza separat fiecare din aceste probleme într-o mini-serie despre despre decăderea fotbalului italian. Ionuț, Marius, lorenzotns – contez pe ajutorul vostru.

Sursa foto: Flickr, onewmphoto

Chelsea – Manchester United 2-1

By In Premier League

1. Înainte de toate, a fost un minunat meci de fotbal, aprig şi deschis, jucat cu o intensitate şi o viteză la care fanii Serie A, spre exemplu, nici nu îndrăznesc să viseze. Nu pierdeţi din vedere asta, înainte să intrăm pe terenul minat care e dezbaterea pe marginea arbitrajului.

2. Arbitrajul – prost, dar mă feresc să spun că Atkinson i-a dat meciul lui Chelsea.

Să le luăm pe rând: golul lui Terry de la început a fost valabil, dar se fluierase cu o secundă sau două înainte. Pe reluare se vede clar cum Evra, care apără colţul respectiv, iese de pe linia porţii, înţelegând că faza s-a încheiat.

David Luiz trebuia eliminat la piedica pe care i-o pune lui Rooney (era totuşi minutul 75), dar Vidic putea la fel de bine să iasă mai devreme.

La penalty, Smalling n-avea cum să se dea la o parte, iar Zhirkov a căutat să cadă. Privind reluarea din toate unghiurile, eu nu l-aş fi dat, dar e o decizie care ca arbitru o iei într-o fracţiune de secundă. Atkinson a văzut contact şi a dat 11 metri.

Au mai fost câteva faulturi pe care Atkinson le-a judecat în favoarea lui Chelsea, îmi vine în minte ciocnirea lui Torres de Evra, care nu ştiu ce ar fi trebuit să facă. United a fost dezavantajată serios, dar meciul s-a pierdut în altă parte.

Şi dacă tot suntem la arbitraj, e atâta ironie să-l vezi pe Sir Alex plângându-se că Luiz n-a fost eliminat la doar trei zile după ce tot dânsul spunea despre Rooney că a fost „un pic norocos” la Wigan. Ei na, că a fost şi Luiz un pic norocos.

Penalty-ul de ieri n-a fost cu nimic mai prejos decât cel al lui Berbatov cu Liverpool în Cupă, când Fergie spunea:

Dimitar says he was definitely clipped. The replay shows he slightly touched him but the momentum is enough to bring the player down. There is no reason for him to go down anyway. He is not that kind of player.

Mhmm, nici Zhirkov nu e. Instant karma is a motherf***er!

3. A game of two haleves -€“ prima a lui United, a doua a lui Chelsea. Cu precizarea că Chelsea a fost mai bună în primul sfert de oră, şi a avut cea mai mare ocazie a primei reprize, la lovitura liberă a lui Lampard. Or, Man United n-a contat în a doua repriză.

Am spus aseară după meci că un egal ar fi fost mai just, dar acum când mă uit pe statistici, am îndoieli. Pe lângă gol, United a avut un singur şut pe poartă, care de fapt a fost o centrare a lui Evra. Iar când te gândeşti că Chelsea a jucat fotbal vreo 60 şi United vreo 30, rezultatul nu mai pare atât de mincinos.

În orice caz, credit lui Chelsea pentru răspunsul din partea secundă. Nu ştiu câţi dintre noi îi mai credeam în stare la pauză să iasă de la cabine cu atâta vână şi să controleze jocul cu autoritatea cu care au făcut-o.

4. David Luiz -€“ încă de la pauză îi spuneam lui AG ca David Luiz mi se pare singurul „albastru” care încearcă să împingă jocul în faţă, şi nu pentru prima dată sezonul ăsta. Are ceva din Beckenbauer acest brazilian, care iese atât de elegant cu mingea la picior din apărare. Ieri a fost colosal, ca de altfel în mai toate meciurile de când a venit la Chelsea, şi pare deja un transfer mai nimerit decât Torres, cu care toată lumea pledează să avem răbdare până în vară.

5. Faultul lui Vidic din prelungiri e cel mai inutil al sezonului. De ce să iei al doilea galben şi să ratezi un meci crucial, pentru o cauză pierdută? United va fi pe Anfield duminică, cu Wes Brown şi Chris Smalling încercând să le reziste lui Andy Carroll şi Luis Suarez. Nu tocmai o sarcină la îndemână…

Ryan Giggs – tearing defences apart since 1991

By In Premier League

Astăzi se fac 20 de ani în cap de când Ryan Giggs a debutat în fotbalul mare, twenty years of tramping up and down that bloody wing, vorba lui Fergie. 20 de ani în care Giggsy n-a luat nici măcar un singur cartonaş roşu.

Cu Chelsea, Giggs a egalat recordul lui Bobby Charlton de meciuri jucate în prima divizie din Anglia – 606. Iar pentru meciul cu Arsenal (sau Leyton Orient) din Cupă, fanii i-au pregătit un banner, inspirat de chantul pe care i-l cântă la fiecare meci, inspirat la rându-i de piesa Joy Division -€“ Love will tear us apart.

Vă recomand interviul din Guardian şi o selecţie cu cele mai frumoase 10 goluri ale sale:

He turns up for this interview în a simple top, jeans and a £40 pair of Converse pumps. That kid of 1991, the boy who played football like a man, has become the man who plays football like a boy.

Aveam 7 sau 8 ani, când TVR Iași transmitea un fel de serial în care Giggs, el însuși un puști la vremea aia, te învăța cum să bați cornere, lovituri libere și toate cele. Ieșeam apoi pe terenul de zgură de lângă bloc, convins că am prins mișcarea. Si totuși cumva, niciodată nu-mi ieșeau cum ii ieșeau lui.

E uimitor când te gândești câte s-au schimbat de atunci… Ca sa înțelegeți ce înseamnă 20 de ani în fotbal, gândiți-vă că pe vremea aia Belodedici lua Cupa Campionilor cu Steaua Roșie Belgrad, Jean Pierre Papin era Balonul de Aur al Europei, iar Jack Wilshere nici nu era născut.

Suntem cu toţii privilegiaţi că l-am putut vedea timp de 20 de ani pe acest domn, săptămână de săptămână, răsucind sângele fundaşilor din Anglia. Un fotbalist teribil care a ştiut să rămână un om normal, într-o lume în care asta pare să fie atât de greu, judecând după orgiile de după meciuri și studenții împuscați prin vestiare.Richard Whitall are dreptate: profesionalismul lui Giggs e desprins din alte vremuri. All Hail Sir Ryan!

Sursa foto, Flickr, Pat McDonald

Nu trageti in ziaristi!

By In Jurnalism

Ştefan Beldie scrie pe blog despre înjurăturile pe care şi le iau ziariştii sportivi în subsolurile articolelor:

Spun că problema este şi la ziarişti dacă nu stau de vorbă cumva cu cititorii lor. Nu poţi doar să publici şi apoi să taci. Dacă articolul tău stârneşte iritare, este contestat sau pur şi simplu e comentat intens, poţi să intri în dialog cu aceşti oameni. Unii vor înţelege argumentele tale, alţii nu. Dar eu cred că oamenii capabili să înţeleagă argumente vor respecta munca site-ului, iar cei incapabili nu se vor simţi bine într-un mediu în care există dialog fără înjurături.

Pe undeva, îi dau dreptate. Da, jurnalismul online e o conversaţie, nu un monolog. Mi se pare firesc şi de bun-simţ să discuţi cu oamenii care-şi iau din timpul lor ca să citească bălăriile pe care le scrii.

Dar cu troglodiţii care intră doar ca să spurce pe orice şi pe oricine nu poţi să porţi o conversaţie. Întâi să se dea jos din copac, şi dup-aia om discuta, cum spunea cineva.

Mie mi-a plăcut mult ce spunea Barry Glandenning de la Guardian despre asta:

I presume the reason most journalists can’t be bothered engaging on the blog is because the cranks and morons who get involved make it a complete waste of time. There’s nothing more futile than getting involved in a “debate” with one of those clowns and there are plenty of them about.

People are more than welcome to comment, in fact they’re encouraged to do so by the presence of a big button with “post comment here” or some such written on it. Obviously there’s going to be a certain number of idiots and if they want to go to the trouble of gratuitously abusing a writer, that’s entirely up to them.

I’ve never felt the inclination to do so – well, I suppose I have – but I’ve certainly never acted upon it. What’s the point? If I log in as Stupidname007 and call some journalist a twat, he or she is just going to wet themselves laughing and presume I’m the sad lonely bedroom-dwelling crank my comments suggest I am. Who cares what one of those eejits thinks?

Asta e un felul zen-înţelept de a privi lucrurile: cui îi pasă ce cred babuinii de tipul ăsta? Dar cum jurnaliştii e şi ei oameni, e greu câteodată să nu pui la suflet. Tot Ştefan mi-a recomandat un articol mişto al lui Jeff Pearlman de la Sports Illustrated, care a încercat să discute cu băieţii care-l birjăreau în comentarii:

Now, with most online publications allowing readers to comment beneath stories, and with Twitter boasting an estimated 175 million users, and with a phony e-mail address a mere click away, readers can easily lash out. The filter that was a pen and paper has vanished, replaced by the immediate gratification of negativity. The concern for a writer’s feelings? Ha. What feelings?

“It’s about consequences, and not suffering from any,” says Jacqueline Whitmore, an etiquette expert and founder of etiquetteexpert.com. “There are absolutely no repercussions to writing a nasty comment or e-mail, so people feel they can vent at will. They never think that the person receiving the message might be a real human being.”

E oarecum deprimant să afli că la fel se întâmplă şi în America, o societate cu câteva decenii bune înaintea noastră. Ce te aştepţi să se întâmple la noi, unde Internetul cu atât mai mult drenează ura pornita din tot soiul de neașezări sufletești. It is what it is!

Până la urmă, cred că atitutinea corectă e undeva între indiferenţă şi pus la suflet. O luciditate de autor, învăţată de la Nicolae Steinhardt:

Aşa e cu scrisul: odată ce ai luat condeiul în mână sau ai apăsat clapele maşinii de scris şi te-ai încredinţat hârtiei sau tiparului, nu mai eşti stăpân pe marfa ta. Ea devine obiect de cercetare şi apreciere din partea oricui. Cu scrisul e la fel ca şi cu producătorul care şi-a adus produsele spre vânzare pe piaţă alimentară. Dacă aduce roşii, unii le vor găsi necoapte, iar alţii fleşcăite; dacă aduce brânză, ea va fi socotită de unii potroacă şi de alţii nesărată, şi tot aşa, cu numeroase alte produse, toate supuse liberei critici a cumpărătorilor şi a eventualilor consumatori.

În orice caz, până acum am fost ferit de abuzurile devenite normă prin alte părţi – pot sa număr pe degetele de la o mână comentariile pe care le-am tăiat – și pentru asta vă sunt recunoscător. Îmi place că putem să discutăm fără să ne punem bocancii în gât unii altora (ceea ce nu e întotdeauna uşor de făcut când te ocupi de fotbal) şi ţin mult la convivialitatea care s-a instalat aici. Cheers, chaps!